Tinerețea mea petrecută ca seminarist o consider ocazia grozavă de a lega prietenii pe viață cu oamenii pe care îi întâlnesc dis-de-dimineață și care poartă rănile luptelor greco-romane cu perna, cu oamenii care îmi ascultă părerea în materie de orice și sunt prezenți atunci când am, și mai ales când consider că n-am, nevoie de ei, cu oamenii alături de care îmi dezvolt vocația la preoție și care încearcă întotdeauna să mă facă să înțeleg de ce un gând nu mă edifică. Prietenia pe viață care mi-o dezvolt în cadrul seminarului trece de bariera palpabilului și ajunge la Isus, Cel care mă întărește spiritual și mă ajută să devin prieten și cu mine însumi.
Să fiu seminarist înseamnă să duc o viață tânără pe care să o conformez spiritului creștin, o viață plină de zâmbete petrecută alături de alte vieți, cu care interacționez de la prima clipire și uneori până la extenuare, dar lângă care mă simt la locul meu și alături de care am amintiri unice și minunate. Mi-am dat seama că seminarul e un timp propice pentru a mă dezvolta armonios în primul rând ca om, deoarece coincide cu perioada de definire a personalității mele, iar formarea în spiritul creștin și viața de comunitate mă ajută să-mi deschid inima și mintea pentru a-L primi pe Dumnezeu și a-l înțelege pe aproapele. Aici învăț să ascult părerea celorlalți, să-mi analizez cuvintele și acțiunile și să-mi ascut simțurile sociale, pentru a fi îndreptate înspre cei în nevoie. Aici realizez că nu sunt singur și, pe lângă grija care mi-o port mie, învăț să fiu atent și la grijile celor din jur. Acest lucru e superb pentru că simt că trăiesc, descopăr puncte comune cu ceilalți și leg prietenii pline de rod pentru că nu-mi caut binele meu, ci binele comun. Aici ajung, la finalul unei zile pline de acțiune și activitate, să mă regăsesc și să mă adun din împrăștieri în fața lui Isus, care stă pe altar și mă ajută să-mi găsesc liniștea interioară în momentele de cercetare a conștiinței urmate de rugăciunea de seară. Împreună cu El și cu părintele spiritual îmi analizez viața și-mi șlefuiesc unele colțuri pentru ca să fiu un instrument bun de lucru în mâinile Domnului.
Ca seminarist, interacționez cel mai des cu cele ce îmbracă mantia cultului divin, iar formarea liturgică mă atrage cel mai mult și o consider ca fiind esențială. Deși am avut contact dintotdeauna cu patrimoniul nostru liturgic oriental, doar după intrarea în seminar i-am descoperit cu adevărat frumusețea și dulceața. Începând de jos, de la administrarea cădelniței, și evoluând până la conducerea stranei, am gustat fiecare gest și simbol pe care îl are cultul nostru, iar acest lucru mi-a deschis ochii și rafinat mintea înspre a pătrunde sensibilitatea și tandrețea pe care trebuie să o aibă preotul atunci când celebrează. Când am înțeles aceste lucruri, am început să exersez „datul cu cădelnița”, să mă implic mai mult la cântat și să fiu mai prezent și cu interiorul în momentele de rugăciune. Aici am realizat sensul meu ca seminarist, cel de a pune efort în toate sau în cât mai multe, tocmai pentru a munci la vocația mea și a o dezvolta.
Pentru mine, elementul central al vieții de seminarist rămâne comuniunea tocmai pentru că mă ajută să cresc în vocație prin exemplele de „așa da” și „așa nu” ale înaintașilor, ajungând la rândul meu să las exemple de „așa da” și cu precădere de „așa nu”. Viața de seminarist e super faină pentru că are toate nuanțele care îi trebuie unei semințe ca să rodească: pământ fertil, climat propice, nori negri cu ploaie aspră și soare arzător. Toate aceastea întâlnite în seminar ajută sămânța să se dezvolte ca într-o pepinieră, urmând ca Providența Domnului să o planteze după aceea în locul cel mai potrivit.
Ovidiu Iusco, anul III
