Sunt la început de drum, prin urmare o să notez câteva observaţii după primul an de seminar.
Mă bucur că instituţia formativă a Bisericii continuă să existe. Am găsit la Cluj oameni foarte bine pregătiţi care se ocupă de noi, şi profesori mult mai buni decât îmi închipuiam. Lucrurile supranaturale încă există, chiar dacă azi un seminarist are Net şi iese din casă zilnic de mai multe ori. Adică din afară lucrurile pot să pară mai laxe decât se văd ele în filmele cu seminarişti din secolul XIX sau în poze vechi. Totuşi e foarte clar că dacă începi acest drum trebuie să sacrifici întreaga ta viaţă pentru ceva mai mare decât un proiect pe care l-ai putea face singur. Aceste lucruri, despre sacrificiul interior pentru a regăsi, păstra şi transmite lumina lui Cristos, se simt şi se înţeleg foarte bine în continuare, şi nu au nevoie de un context foarte rigid din trecut. Cristos e în mijlocul nostru, astăzi.
Ca senzaţie puţin glumeaţă, uneori am impresia că mă aflu într-un film cu pregătiri minuţioase în care mai mulţi traineri mă pregătesc pentru ceva, o acţiune în viitor. Şi chiar aşa, a fi „pescar de oameni’ cere o pregătire pe măsură, şi nimeni nu poate fi mai pregătit decât un preot. Acest om se formează pentru a face faţă problemelor oamenilor din perspectiva mântuirii, dar, în acelaşi timp, nu se va putea baza pe formarea lui ca orice alt om. El trebuie în fiecare zi şi la fiecare discuţie să se abandoneze complet harului dumnezeiesc. Iar acest abandon presupune o lucrare interioară în care nu poţi decât să te laşi bătut, la fel ca Iacob, ca Sfântul Francisc, ca Ignaţiu de Loyola şi atâţia care au reuşit acest lucru minunat: să se “predea” lui Dumnezeu.
Am putea crede că aici, la fel ca oriunde, “dacă vrei poţi”. Totuşi, nu noi alegem, în cazul acesta, ci Dumnezeu alege. De aceea, din clipa în care am decis să intru la seminar, în mintea mea a fost foarte clar că dincolo de toată formarea pe care o urmez cu drag şi interes, încep patru sau şase ani de reculegere permanentă. Aşa văd eu seminarul: o reculegere permanentă, pentru a auzi exact şi până în adâncul inimii mesajul lui Dumnezeu.
Pentru că, în plus, este evident că a merge pe calea preoţiei în zilele noastre este o „nebunie curată”. Suntem într-o lume care şi-a pierdut reperele şi care poate să devină foarte rapid anti-creştină, astfel că astăzi nu poţi decât să fii un preot dedicat sută la sută, sau deloc. Iar în acest moment în Biserica Greco-catolică e limpede că nu te faci preot pentru a avea două maşini. Faci lucrurile astea doar din încredere în Dumnezeu.
Dar am încredere şi în cele şapte nume care dau o lumină specială Bisericii Greco-catolice, anume: Valeriu Traian, Iuliu, Alexandru, Ioan, Ioan, Vasile şi Tit Liviu. Aceşti oameni excepţionali şi cei împreună cu ei mărturisitori şi martiri au semnat adevărata unire cu Roma, cea din anii 1950, una în sânge şi nu pe hârtie, aşa încât pentru Dumnezeu istoria bisericii lor cu siguranţă nu face decât să înceapă. Pentru mine aceşti episcopi sunt o lumină suficientă pentru a trăi în lumea noastră fără repere şi cred că suficientă va rămâne pentru cel puţin trei sau patru secole. Știm, așadar, că Isus Cristos e cel care cheamă, dar cred că şi Episcopii martiri au un cuvânt de spus, pentru că într-un fel trăim în “biserica lor”. Oricum, eu şi de la ei aştept răspunsul, în rugăciune, în timpul acestei reculegeri generale a seminarului.
Ion Cosmovici
Anul II